Episcopia Vadului (3)

(Augustin Padurean, Teodor Petrican, Vad – studiu monografic, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2004)

 Biserica episcopala

Ipotetic putem considera că prima biserică în Vad a fost, de fapt, o sihăstrie construită de (sau în timpul fraţilor) Balc şi Drag, cândva, pe la sfârşitul veacului XIV şi începutul celui următor.

 A doua biserică construită pe locul fostei sihăstrii, este opera lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş. Biserica are hramul “Adormirea Maicii Domnului”, a fost mănăstire, reşedinţă episcopală şi mai există încă.

            În lipsa unui document probator, încercarea de a stabili anul construirii ei, rămâne o frumoasă deşertăciune acceptată şi susţinută nu doar de farmecul căutării, ci şi de dorinţa sinceră de apropiere de un adevăr care ni se refuză. Certitudinea construirii în epoca celor doi mari voievozi există însă. Prin planimetrie şi stil ea aparţine artei moldoveneşti din vremea lui Ştefan şi Rareş, chiar dacă amestecul formelor arhitecturale din Moldova şi Ardeal în chiar structura construcţiei îi dau un caracter de unicat.

            Planul treflat (triconic) cu abside laterale semicirculare, împărţit în naos, pronaos şi altar, o face asemănătoare monumentelor moldoveneşti din prima parte a domniei  lui Ştefan cel Mare, în vreme ce altarul poligonal de factură gotică, o apropie de arta ardeleană.

            Bolţile cu nervuri de piatră, cum o dovedesc consolele de pornire  păstrate încă în pereţi, acoperişul altarului în boltă stelară, pe nervuri, chenarele ferestrelor şi uşilor vădesc, de asemenea, o influenţă a goticului ardelean, datorată participării unor meşteri autohtoni – poate bistriţeni – la construcţia ei.

            De remarcat portalele specific moldoveneşti, în arc frânt pe faţada vestică şi dreptunghiulare cu baghete între pronaos şi naos. Nu e sigur că biserica a fost încinsă cu un brâu sculptat, aidoma celor din Moldova.

            Pentru înălţarea bisericii meşterii – ardeleni şi moldoveni – au folosit piatra – adusă cu spatele de la Băbdiu, spun localnicii, desigur pentru a sublinia efortul cerut de o asemenea construcţie – multă recuperată din ruinele castrului de la Căşeiu. Fragmente din vechi monumente funerare romane, cu frânturi de inscripţii neinteligibile se mai văd încă în zidurile bisericii. Astfel, pe un fragment din colţul nord-vestic se poate citi:  “(DJM//…RCELL            BRITA//…XLV//…ARIA…

              IXETAVR//)”

            În partea vestică a altarului se află un alt fragment cu inscripţie:

            “D.M.

              LASA. EQST

              AVR, TSINTA VIX

              XXXI AVR. AE”

 

            În interiorul bisericii există câteva fragmente reliefuri romane.

            Biserica nu are pisanie.

            Pictura veche nu se păstrează, ci doar un mic fragment de pictură în partea de apus a altarului, deasupra proscomidiarului, reprezentând chipul unui sfânt.

                 În 1717, potrivit unei tradiţii confirmate, biserica a fost distrusă de tătari şi „refăcută abia după un sfert de veac” – scrie Kádár în monografia sa. Informaţia este aproximativă, întrucât biserica nu era refăcută nici în 1754, an în care protopopul Gabor din Ocna Dejului, înzestrează pe doi vădeni, cu o scrisoare adresată “pravoslavnicilor creştini” din protopopiat, care sunt rugaţi să-i ajute pe “ săracii de vădeni” pentru a repara stricăciunile pricinuite de “năvălirea în ţară a pleanului străin” acestui locaş care a fost odinioară “maica altor biserici româneşti din ţara Ardealului”.

În anul 1838 biserica a fost încă o dată reconstruită, probabil atunci adăugându-se un exonartes supraînălţat cu o clopotniţă de lemn.

Între 1969-1973 specialişti ai Direcţiei Monumentelor Istorice au efectuat lucrări de restaurare şi cercetări arheologice nevalorificate încă într-o lucrare.

Într-o notă de cercetare arheologică, Mariana Beldie, şefa şantierului, consemna că, în săptămâna 30 X – 7 XI 1969, au fost descoperite 5 morminte, dintre care 2 „in situ”, din care s-au recuperat ceramică feudală şi două monezi austriece –kreutzeri – unul din 1680 şi celălalt cu efigia lui Iosif al II-lea (identificate de E. Isăcescu de la Cabinetul Numismatic al Academiei).

Pridvorul este ridicat pe fundaţie de piatră brută şi bolovani, legate cu mortar din mult nisip şi puţin var, şi datează, probabil, cel mai devreme la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

            În pereţii bisericii, la interior şi exterior, apare cărămidă de la reparaţiile ulterioare. Sub tencuieli sunt multe sgrafitte. Pe latura de SE a altarului, pe primul strat de tencuială, se citeşte printre alte nume  (subl.n.) „Ermonah Antoni Mol(doveanu) Bisericani vleat 7227 (1719)”.  Se mai disting anii 7100 (1592) şi 1735.

            La început biserica a fost tăvănită, urmele grinzilor de susţinere a tavanului fiind vizibile în pronaos şi naos. Bolta pe nervuri a fost realizată doar în altar. Într-o fază ulterioară au fost executate în naos şi pronaos bolţi semicilindrice din lemn.

            Cercetările din perioada 13-28 octombrie 1971 au dus la identificarea unor morminte în interior, uneori suprapuse, dar fără material care să susţină datarea.

            Cercetările din 1972 au surprins pardoseala iniţială din cărămidă pe un strat de nisip compact. În exterior au fost decoperite 12 morminte din care 2 aveau câte o lespede de piatră şi material ceramic din secolul XVI. În altă secţiune au fost descoperite 22  morminte din care 5 cu monedă (din intervalul 1613-1629 până la 1764). Pe această bază , începuturile mănăstirii au fost stabilite în primul sfert al veacului al XVI-lea (sub Ştefăniţă?!) mormintele fără monede din această perioadă indicând o utilizare a spaţiului strict monahală .

 Martori oculari susţin că în incinta naosului a fost descoperită o criptă din care au fost recuperate un lănţişor de aur, inele şi cruciuliţe, ceea ce ar dovedi că acolo a fost înhumat un ierarh.

La începutul sec XVII (1613-1639) biserica episcopală devine biserică de mir.

            Biserica a fost restaurată în anii 2000-2002, la acoperiş şi zugrăvelile interioare, cu fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor.


Mihai Berza (coord.), “Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă religioasă din timpul lui Ştefan cel Mare”, Ed. Acad., Buc., 1958, p. 241.

Marius Porumb, lucr.cit.

Both Mircea, lucr. cit., p. 3.

Inf. Bob Ioan, Vad, nr. 166.

Marius Porumb,  Vechi Biserici româneşti în sec. XIII-XVII”, A.I.I. Cluj, 1982, p. 92-93.

Kádár Jószef, Solnok dobokavármegye monographiaja, vol. V,Dees, 1901., p. 552.

Marius Porumb, Bisericile…, lucr. cit., p. 24.

Kádár Jószef, lucr. cit., p. 553.

Arhiva Parohiei Ortodoxe Vad. Scrisorea din 21 mai 1754.

Vasile Drăguţ, lucr.cit., 177.

M. Beldie,  Note de şantier,  Mss. în posesia preotului Both Mircea.

Inf. Bob Ioan, Vad, nr. 166.

M. Beldie,  Note de şantier,  Mss. în posesia preotului Both Mircea.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: