Episcopia Vadului (5)

(Augustin Padurean, Teodor Petrican, Vad – studiu monografic, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2004)    

  Domeniul Episcopiei

Mănăstirea Vad a fost înzestrată – aidoma tuturor aşezămintelor de acest fel – cu sate şi pământuri care să asigure cele de trebuinţă vieţuitorilor ei. 

Privitor la aceste bunuri de dar ale episcopiei – la domeniul ei funciar, în fond – cercetătorii care s-au ocupat, tangenţial sau mai îndeaproape, de istoria ei ori a cetăţii şi domeniului Ciceu, au dat răspunsuri contradictorii, incomplete sau chiar eronate.

      Urmărind întocmai litera documentului – respectiv conscripţia din 1553 a domeniului Cetăţii Ciceului – Augustin Bunea scrie că episcopul român de Vad (episcopus Walachus de Rew) folosea, din concesiunea lui Petru Rareş, pe lângă satele Rew şi Zlatina, pe care voievozii le-au hărăzit mănăstirii din vechime (quas ad monasterium wayvodae ab antiquo concesserunt), încă două sate, Olahbogath şi Magyarbogath, cu toate veniturile, foloasele şi slujbele lor.

În afară de Zlatina, pe care n-o localizează, Bunea identifică corect celelalte trei sate cu Vadul, Bogata Românească (acum Bogata de Jos) şi Bogata Ungurească (acum Bogata de Sus) ultimele două dăruite episcopiei de Petru Rareş. Consideră însă că expresia „ab antiquo” sugerează existenţa unei mănăstiri la Vad „înainte de Ştefan cel Mare„, poate de la sfârşitul secolului al XIV-lea, când Balc şi Drag, care aveau domenii şi prin părţile Unguraşului, Ciceului, Lăpuşului, Chioarului şi Rodnei, au durat aici locaş monahal atârnător, întru ascultare duhovnicească, de mănăstirea Peri din Maramureş (acum în Ucraina). Ei ar fi deci, cei care – „ab antiquo” – au dăruit locaşul de rugăciune cu satele Vad şi Zlatina.

      Trecem cu vederea faptul că Vadul este menţionat documentar abia din secolul al XV-lea, respectiv din 1467, iar Zlatina– până la identificare, ţinând seama de toate aşezările din domeniul Ciceu susceptibile de a fi purtat acest nume – din 1507 sau 1553 – pentru că aceasta nu exclude o mai timpurie existenţă a lor.

Încercând să clarifice ceea ce Augustin Bunea n-a reuşit sau n-a încercat – repectiv identificarea Zlatinei (la unii Slatina) – Eliseu Sighearteu propune: „Slatina, cred că poate fi identificată cu comuna Sovaros (la unii Suareş, la alţii Soareş, acum Suarăş în comuna Bobâlna, judeţul Cluj), ungurescul sovaros însemnând târg de sare„.

Numai că toponimul Zlatina (Slatina) n-are nici o legătură cu „târgul de sare” însemnând „izvor de apă (minerală) sărată„, porţiune de teren mlăştinoasă şi sărată. Suarăşul, însă, nu a avut şi nu are asemenea izvoare, alegându-se cu acest nume – se zice – din simplul fapt al căutării sării, cândva. E mult mai probabilă existenţa aici a unui depozit de sare, aşezarea aflându-se pe „marele drum al sării (magna via schushut)” menţionat la 1379, care lega Dejul de Calocea prin Bobâlna – Popteleac – Gârbou – Şimleul Silvaniei şi Marghita.

De altfel, soluţia propusă de Sighearteu nu era inedită. Încă de la început de veac, Kádár punea pe seama Suarăşului – neînregistrat ca atare în conscripţia din 1553 – ceea ce conscriptorii menţionaseră în dreptul Zlatinei, iar Meteş – cu câţiva ani mai devreme decât Sighearteu – se raliase tacit acestei păreri. Acceptată, identitatea Zlatina = Suarăş a intrat în uz, astfel încât, cele patru sate aparţinătoare episcopiei ar fi : Vad, Suarăş, Bogata de Jos şi Bogata de Sus, la care mai trebuie adăugată o moară din hotarul Câţcăului.

Că episcopia avea în folosinţă patru sate se ştia cu şapte ani înaintea conscripţiei din 1553. Astfel, într-un document din 15 iulie 1546 prilejuit de instalarea episcopului Tarasie, se spune că acestuia „îi fură întărite patru sate din domeniul Ciceului” – nenumite însă.

Acest nivel de înzestrare a fost acceptat de numeroşi istorici, deşi părerile lor referitoare la identificarea Zlatinei, la donatorii satelor şi la data donaţiei, nu mai sunt identice.

În 1925, Ştefan Meteş inventaria pe seama episcopiei cinci sate: Vad, Suarăş, Bogata de Sus, Bogata de Jos şi Lunca. Sporul de zestre a adus însă şi un spor de dificultate întrucât, la misterioasa Zlatina – pe care nici nu o mai pomeneşte, lăsând să se bănuiască fie că a omis-o, fie că a identificat-o cu Suarăşul – adaugă o aşezare despre care nici el şi, până astăzi, nici altcineva n-a spus mai mult decât că a existat: Lunca.

Informaţia lui Meteş are la bază o mai atentă – nu şi critică – privire asupra monografiei lui Kádár, care a valorificat datele conscripţiei din 1553 referitoare la Zlatina, atât pe seama Suarăşului, cât şi pe seama Luncii.

De aici pornesc de fapt confuziile.

Referindu-se la domeniul Ciceului, Kádár afirmă că Episcopia primise în folosinţă satele Vad, Zlatina (Suarăş), Bogata de Jos şi Bogata de Sus, urmând de fapt, litera conscripţiei din 1553.

La o dată neprecizată, Petru Rareş ar fi dat episcopiei şi satul Lonkafalva (Lunca), astfel încât domeniul acesteia era format din cinci sate (cele patru menţionate în conscripţie şi Lunca).

Or, şi în 1546 şi 1553, episcopia avea patru sate, iar Vadul şi Zlatina (fie ca atare, fie Zlatina = Suarăş, fie Zlatina = Lunca) erau donaţii „ab antiquo„, făcute – susţin cei mai mulţi istorici – de Ştefan cel Mare.

Că ne aflăm în faţa unor informaţii contradictorii este absolut evident şi tot evident, faptul, că situaţia de facto nu putea fi şi cum spune Kádár şi cum spune conscripţia.

Aşadar, cineva a greşit, iar acest cineva, credem noi, este Kádár, care – cum am mai spus – a identificat Zlatina cu Suarăşul şi cu Lunca. Zlatina – numele din 1553 şi 1579 al cătunului Lonkafalva (Lunca), aflat pe malul drept al Someşului, între Căpâlna şi Câţcău, în faţă cu Valea-Groşilor – sat de pe malul stâng – trebuie să fie Lunca-Câţcăului, chiar dacă, momentan, este mai greu de spus ce legătură a fost între luncă şi sare. Ar putea fi vorba de o parte mai sărăturoasă a hotarului. E posibil ca porţiunile din Suarăş, pe care Rareş le dăruise episcopiei în 1527, să fi trecut – poate chiar înainte de 1546 – în posesia altora, mai ales că, din 1536 încă, episcopul împărţea foloasele satului cu alţi doi beneficiari.

În 1935 tot Ştefan Meteş, stabileşte la şase numărul satelor aflate în folosul episcopiei, acestea fiind: Vad, Suarăş, Zlatina, Lunca, Bogata de Sus şi Bogata de Jos. Mai nou îi împărtăşesc părerea Giureştii şi Mircea Păcurariu, în a cărui istorie citim: „Într-o conscripţie a domeniului Ciceu din anul 1553 se arată că episcopia Vadului avea două moşii, Vadul şi Slatina, pe care domnii moldoveni le dăruiseră din vechime pe lângă alte două dăruite de Petru Rareş, Bogata de Sus şi Bogata de jos. Probabil tot el i-a dăruit satele Soareş şi Lunca în feuda Unguraş (sic!)„.

Cu titlu de inventar doar, menţionăm că între satele aflate în folosinţa Episcopiei, au fost incluse ca urmare a unor regretabile erori de tipar Zalha şi Zlatna, autorii având desigur în vedere misterioasa Zlatina.

Aşa stând lucrurile, e firesc credem, să ne întrebăm, câte sate a avut totuşi episcopia Vad în folosinţă şi care au fost acestea. 

Considerăm că Episcopia Vad a beneficiat în cursul primei părţi a existenţei sale – coincidentă cu stăpânirea domnilor moldoveni asupra Ciceului – de foloasele şi slujbele unui număr variabil de sate: două, de la întemeiere până în 1527 (Vad, Lunca Câţcului), trei – din 1527 până în 1529 (Vad, Lunca Câţcăului, Suarăş), cinci – din 1529 până cândva înainte de 1546 (Vad, Lunca Câţcăului, Suarăş, Bogata de Sus, Bogata de Jos) şi patru înainte de 1553 (Vad, Lunca Câţcăului, Bogata de Sus şi Bogata de Jos) până la pierderea lor survenită în a doua jumătate al secolului al XVI-lea.


Augustin Bunea, Vechile episcopii româneşti, Blaj, 1902, p.20.

Marius Porumb, Bisericile …, lucr.cit., p.19.

Coriolan Suciu, Dicţionar …, lucr.cit.; Kádár,  lucr.cit., p.483.

Eliseu Sighearteu, Colinele şi Cetatea Ciceului, Cluj, 1928, p.20.

Dicţionarul limbii române moderne, Ed.Academiei, Bucureşti, 1958.

Kádár, lucr.cit.,vol V, 1901, p.66.

I. Dordea – V. Wollmann, A.I.I , Transportul şi comercializarea sării din Transilvania şi Maramureş în veacul al XVIII-lea, An 1. Cluj-Napoca, XXI, 1978, p.135, nota 1.

Kádár, lucr.cit., II, 1900, p.387.

Ştefan Meteş,  Moşiile, lucr.cit., p.28.

David Prodan,  Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, Ed. Academiei, II, Bucureşti, 1968, p.148.

Hurmuzaki, XV, 1, Nr.842, p.453.

Ştefan Meteş,  Moşiile, lucr.cit., p.28.

Kádár, lucr.cit, II, 1900, p.387; V, 1901, p.60; VI, 1903, p.483.

Idem, II, 1900, p.387.

Idem, V, 1901, p.66; VI, 1903, p.483.

D. Prodan, lucr.cit., II, 1968, p.142-144.

Kádár, lucr.cit., VI, p.483-484.

D. Prodan, lucr.cit., II, 1968, p.142-144.

Mircea Păcurariu, lucr.cit., I, p.487.

Teodor Herman, Monografia istorică a Protopopiatului Român Ortodox Dej, Cluj, 1926, p.52;  Şt. Lupşa, Biserica ortodoxă română din Ardeal şi Ungaria în veacul lui Iancu de Hunedoara (XV) , în Mitropolia Ardealului, an I, nr.3-4, 1956, p.272.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: