Întâiul „Cetăţean de onoare” al Vadului

Discursul ÎPSS Arhiepiscop si Mitropolit

Bartolomeu Valeriu Anania

image0011

                       Domnule Prefect, domnule Primar, domnule General, domnule Profesor, iubite Părinte Petrican şi dragii mei,

                 Aşa cum am descoperit şi eu prin prezentarea făcută de Părintele consilier Ştefan Iloaie, dacă ai o tinereţe zbuciumată, la bătrâneţe te copleşesc onorurile. Mi-am amintit de cuvintele Psalmistului: „Să ne veselim pentru zilele în care ne-ai smerit şi pentru anii în care-am văzut rele„.

                 Este banal să spui într-o împrejurare ca aceasta că eşti emoţionat. Sunt un ins sentimental dar am şi puterea de a mă stăpâni. Dar trebuie să vă spun că faptul acesta, de a mi se conferi un titlu de Cetăţean de Onoare nu într-o primărie, sau într-o sală de festivităţi, ci într-o biserică, este un unicat al vieţii mele  şi cred că foarte rar în viaţa unui personaj.

                 Dacă ni se spune că Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea atât de convingător şi de frumos, în biserica sa din Constantinopol, încât credincioşii sfârşeau prin a-l aplauda, ceea ce nu se practică în bisericile ortodoxe, am fost deasemenea emoţionat că domnul Academician Marius Porumb nu i-a putut opri pe asistenţi să aplaude, într-o biserică ortodoxă, mai cu seamă prin mesajul cu care şi-a încheiat cuvântarea.

                 Sunt bucuros că mă aflu aici pentru a treia oară, în această biserică unde anul trecut am slujit, împreună cu un sobor de preoţi, în amintirea Sfântului Ştefan cel Mare – ctitorul acesteia. Sunt bucuros că-l revăd pe domnul Primar, pe care-l cunosc de mai multă vreme şi-l preţuiesc, sunt onorat de prezenţa domnului Prefect, ca şi de a domnului General – Comandant al Garnizoanei Dej; de asemenea vreau să salut prezenţa emoţionantă a Părintelui Protopop Teofil Herineanu, precum şi a doi dintre fiii acestor plaiuri: Părintele Iustin Marchiş, de la Biserica Stavropoleos din Bucureşti, şi Părintele Mircea Oros, acum preot în Cluj-Napoca.

                 Repet, am păşit în această biserică cu emoţie, pentru că întâiul meu înaintaş a slujit aici – cu secole şi secole în urmă. Şi am fost şi mai emoţionat după ce Domnul Porumb, care mă însoţea, mi-a descoperit frumuseţile, originalitatea acestei biserici şi modalitatea în care a fost restaurată, începând cu arcadele gotice de la altar, care încă se mai păstrează.

                 Am fost declarat Cetăţean de Onoare şi în satul meu natal, din judeţul Vâlcea. La Primărie, bineânţeles, în prezenţa consătenilor mei, a rudelor mele, dar poate că n-am fost atât de copleşit, aşa cum sunt astăzi.

                 Este foarte scumpă clipa în care păşeşti în istorie, în care vezi cu ochii tăi lucruri pe care le ştii doar din cărţi. Când am văzut pentru prima dată cascada Niagara, uriaşa, nu atât spectacolul zguduitor m-a impresionat, cât faptul că vedeam aievea, cu ochii mei, ceea ce văzusem într-o fotografie, din cartea de Citire, în vremea când eram elev la şcoala primară.

                 Ei bine, dacă despre Ştefan cel Mare am învăţat din cartea de istorie, cu atât mai mult mă emoţionează faptul că păşesc într-o ctitorie a lui.

                 Să vă spun o amintire din copilărie: am avut un învăţător foarte bun – îl chema Nae Bădiţă – în satul meu natal; un foarte bun român, un foarte bun patriot, şi el obişnuia ca în ziua de Înălţare, la Ziua Eroilor, să facă un fel de pelerinaj, alegoric, în satul meu şi în câteva sate din împrejurimi. Şi anume, se pricepea să aducă costume şi să machieze; călări pe cai erau toţi voievozii importanţi ai Ţărilor Româneşti: cortegiul era deschis de doi trompetişti, care-şi păstrau trâmbiţele de la armată, iar ceilalţi, călări pe cai, defilau, în frunte cu Traian şi Decebal; urmaţi de Mircea cel Bătrân, de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul… Se termina cu Alexandru Ioan Cuza şi cu Regele Ferdinand. Iar în urma lor, un car alegoric, cu zece tinere fete îmbrăcate în costume naţionale, reprezentând cele zece provincii româneşti care existau în România Mare pe atunci, fiecare fată fiind îmbrăcată în costumul specific provinciei respective. Şi-aşa mergeam, străbăteam toată comuna, şi când venea timpul în comunele învecinate, instruiţi fiind să nu vorbim cu nimeni.

                 Ei bine, de-aceea-mi aduc aminte aminte tocmai aici – şi să ştiţi că n-am premeditat-o – eu am fost desemnat să-l reprezint pe Ştefan cel Mare. Eram, însă, la vremea în care, în tablourile şcolare, Ştefan cel Mare era înfăţişat pe patul de moarte, bătrân şi cu barbă. Încă nu se descoperise materialul de la Voroneţ, din care s-a ştiut cu precizie că Ştefan cel Mare purta doar mustaţă, nu şi barbă.

 

                 Ştefan cel Mare de atunci, în copilul de 11-12 ani, purta barbă, albă şi destul de mare. Am oprit undeva, într-o comună vecină, un popas; nu aveam voie să răspundem la întrebări, dar erau femeile, curioase, pe lângă noi; şi se uitau când la unul, când la altul: „-Ăsta e Mihai Viteazul! – Da, da, da!…” În fond, ce avea?… O fustă legată pe lângă gât şi o secure în mână. Dar avea căciula specifică lui Mihai Viteazul!

 

                 Dar, aud pe una dintre ele: „- Uită-te la ăsta, că seamănă cu Popa Ion!…” Popa Ion era bunicul meu, după mamă. Şi asta … pe unde-oi fi semănând eu, cu barbă, cu Popa Ion?… Am un portret al lui în reşedinţa mea de la Nicula şi mă uit la el: nu ştiu dacă exista vreo asemănare cu el, sau semăn şi-acum!

                 Cert este însă că, nu ştiu prin ce intuiţie şi arcuri peste timp, în văţătorul meu – Nae Bădiţă – m-a pus să joc rolul lui Ştefan cel Mare.

                 Mergând pre vadul istoriei, ne întâlnim cu strămoşii, devenim contemporani cu ei, iar ei devin contemporani cu noi. Fără îndoială că suntem mândri de a fi români şi mândri de a fi ortodocşi. Şi când spun că sunt mândru că sunt român asta nu însemnează, nici pe departe, desconsiderare sau dispreţ pentru cei de alte neamuri. Este o mândrie legitimă şi o mândrie cuminte, cred eu, şi demnă; aşa cum este şi mândria de a fi ortodox. Şi suntem ortodocşi nu numai pentru că păstrăm intactă mărturisirea din Simbolul de Credinţă, care a fost stabilit la primele două sinoade ecumenice, fără nici un adaos şi fără nici o ştirbire, şi suntem singura biserică care păstrăm integralitatea şi puritatea acestei mărturisiri de credinţă, dar şi pentru că Ortodoxia se potriveşte, într-un fel, cu sufletul nostru, cu felul nostru de a fi.

                 Şi-atunci, când ne gândim la Ştefan cel Mare, ne gândim la apărătorul întregii creştinătăţi, începând cu a lui, care era cea ortodoxă, şi anume Europa nu trebuie să uite că, totuşi, la această poartă a Europei a stat un atlet al lui Hristos, aşa cum l-a numit papa de la Roma.

                 Şi poate că, fără să fim protocronişti, sau să ne mândrim în mod necuviincios, popoarele Europei ar trebui să-şi aducă aminte şi de noi, care am fost, cândva, pavăză şi scut împotriva invaziilor, în special a celor otomane.

                 Ştefan cel Mare le scria occidentalilor, cerând să se unească între ei, într-un front comun, împotriva necredincioşilor, şi sfârşea o scrisoare prin a mărturisi: „Noi, vom rămâne în picioare!…”.

                 E bine să reamintim despre aceste lucruri astăzi, când se vorbeşte de globalizare, de europenizare, de intrarea noastră în Uniunea Europeană – ceea ce este un lucru, în sine, bun – iar noi, şi Biserica, şi Poporul am aderat la această idee. Fie vorba între noi: nici nu avem de ales! Este singurul drum pe care putem merge. Problema e că se ridică întrebările… Şi iată că, de curând, francezii au ridicat un semn de întrebare!… Şi, la scurtă vreme după ei, olandezii. Nu ştiu care sunt, exact, motivaţiile francezilor. Dar le-am citit din presă, din mass media, pe cele ale olandezilor: au votat împotrivă – a Constituţiei Europene, vorbesc – de teama, nu numai a emigranţilor care le vor copleşi, probabil, industria sau agricultura, dar mai cu seamă, din teama de a nu li se confisca suveranitatea naţională şi integritatea naţională. Faptul acesta m-a impresionat!

                 Aşadar, un vânt bate, care stârneşte semne de întrebare, pentru că încă nu ştim care sunt liniile directoare ale celor ce vor conduce, sau vor să conducă, Europa unită de mâine. Eu am experienţa Statelor Unite ale Americii, unde am trăit vreme de 11 ani şi am cunoscut, bine, situaţia de acolo. America este o ţară de emigranţi, aşa cum este şi Canada. Nimeni nu se poate lăuda că este american băştinaş – băştinaşii sunt pieile roşii, zişii indieni. Însă, la un moment dat, şi când eram acolo, Statele Unite au dus o politică de contopire a naţionalităţilor: din clipa în care ai păşit în America şi ai cetăţenie americană, eşti cetăţean american! Uiţi ce-ai fost, devii american (ceea ce… nu este rău!). Dar a existat chiar un program, de guvernare şi de politică americană, numit melting pot – se traduce: tigaia de topit naţionalităţile! Aşa încât, până la urmă, trebuiau toţi să se amalgameze, fiecare să-şi uite tradiţiile de acasă, limba, cultura, istoria, şi să se integreze în naţiunea americană. În acest timp, în paralel, guvernul canadian ducea o politică pe dos: dimpotrivă – spunea – este o mare fericire pentru noi să fim o ţară de imigranţi, pentru că în aceasta constă frumuseţea şi măreţia acestui popor, în faptul că este un mozaic de pietre strălucitoare. Fiecare vine de acasă cu o zestre, pe care trebuie să şi-o păstreze. Pentru aceasta statul a alocat sume foarte-foarte mari pe care le-a direcţionat către grupurile etnice, toate grupurile etnice din Canada, sprijinind pe fiecare să-şi păstreze limba, portul, tradiţiile, credinţa religioasă, datinile. Şi trebuie să vă spun că eram impresionat să văd pe mai proaspeţii imigranţi, veniţi din Banatul sârbesc (Tito le dădea voie să plece, cu gândul că nu se mai întorc!) şi făcând nunţile în cel mai autentic stil bănăţean.

                 Ei bine, până la urmă, americanii s-au trezit şi ei. Şi-au dat seama că politica melting pot este greşită şi au început şi ei să revină şi să încurajeze grupurile etnice. Asimilările se fac! Asimilările sunt o fatalitate a istoriei, a vremii, dar ele nu trebuie forţate. Ei bine, eu cred că ne găsim astăzi în faţa unei asemenea dileme, pe care probabil ne-o punem şi noi, aşa cum au început să şi-o pună olandezii: ce gânduri au conducătorii de astăzi şi de mâine?… Se pare că nici ei nu ştiu prea bine!

                 Asupra unui fapt s-au pronunţat: că în preambulul Constituţiei Europene nu trebuie să existe menţiunea că Europa îşi are rădăcini creştine şi că toată civilizaţia şi cultura ei sunt întemeiate pe creştinism. Cu toate intervenţiile făcute, de diferite fundaţii culturale şi de biserici – inclusiv cea romană şi cele ortodoxe – nu s-a ţinut seamă. Culmea este că cel mai mare adversar al ideii acestei menţiuni a fost un francez.

                 Noi trebuie să fim pregătiţi! Am răspuns, de curând, unui interviu pe care mi l-a luat o revistă din Iaşi, punându-mi această întrebare. Şi am răspuns: Nu ştiu care va fi orientarea noii Europe, dar noi trebuie să fim pregătiţi! Şi cred că nu ţine de Europa sau de conducătorii Europei dacă noi ne vom păstra sau nu identitatea naţională, ci ţine de noi, exclusiv de noi. Şi în privinţa aceasta Biserica şi Armata vor avea rolurile principale, sprijinite, pe cât este posibil, şi de presă.

                 De a ceea fac această mărturisire, în această biserică a lui Ştefan cel Mare… Şi de aceea aţi aplaudat, pentru că domnul Marius Porumb şi-a încheiat cuvântarea cu o rugăciune către Dumnezeu, ca să ne păzească credinţa şi limba – limba românească. Dar repet, ţine de noi, nu ţine de străini! Cu decenţă, respectându-i pe alţii, ar trebui să fim de pe-acum pregătiţi să urmăm mai departe lecţia pe care ne-a dat-o Ştefan cel Mare. El şi-a apărat şi credinţa, el şi-a apărat şi neamul, şi-a apărat sângele, şi-a apărat şi limba. Şi de aceea, mulţumind încă odată domnului primar şi consilierilor din comuna Vad, nume care face parte din titulatura mea de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului – şi care, dacă vreţi, este înscris şi pe maşina cu care circul eu, pe numărul de înmatriculare, în aşa fel ca de câte ori merg în alte părţi şi la Bucureşti, să se vadă: aici este maşina de la Vad!. Aşa încât, mulţumindu-le încă odată, pentru cinstea pe care mi-au făcut-o şi pentru emoţia pe care mi-au prilejuit-o astăzi, îl rog pe Dumnezeu să vă dea deplină sănătate, să vă răsplătească şi să ne ajute să ne menţinem ca popor, aşa cum ne-a lăsat strămoşul nostru de sânge, credinţă, dreptate şi ideal, Sfântul Ştefan cel Mare.

                 Vă mulţumesc! 2 iunie 2005, Vad

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: